Părinţi


               CRIZELE COPILĂRIEI                             

Irina PetreaReprezintă coşmarul oricărui părinte. Copiii ţipă, urlă, dau din mâini, bat din picioare, se tăvălesc pe jos, muşcă, scuipă şi plâng. Aşa numitele tantrumuri sau crize, sunt reacţia firească a copilului la frustrare, mai ales ca urmare a faptului că l-am oprit sau împiedicat să facă ceva ce îşi dorea sau nu i-am dat ceva ce îşi dorea. Şi bebeluşii se frustrează, dar vârsta de aur a acestor crize este 2-3 ani.

Tantrumurile se pot datora adesea şi dificultăţilor pe care copiii le au în a se exprima. Este important să-i ajutăm să îşi dezvolte vorbirea şi să exprime prin cuvinte ce simte şi ce doreşte.

În timpul acestor crize, tensiunea creşte foarte repede. Părintele încearcă să-l potolească, să negocieze cu copilul, să-l împace. Foarte curând, îşi pierde răbdarea şi ridică vocea, ţipă la el, îl zgâlţâie, poate chiar, ajuns la limita răbdării, îl şi loveşte. Rezultatul este că micuţul plânge mai tare, complet isterizat, şi părintele se simte vinovat şi cedează.

Părinţii sunt deosebit de vulnerabili dacă, criza are loc în public, sentimentele de jenă, incompetenţă, ruşine, disperare copleşindu-i. Vor încerca să pună capăt crizei cât mai urgent, indiferent de mijloace.

 

Ce e de făcut?

  1. Respiră adânc şi spune-ţi că este normal, cei mai mulţi copii (şi părinţi) trec prin asemenea momente.
  2. Coboară la nivelul lui şi ţine-l ferm în braţe, fără să-l ridici. Unii copii îşi revin relativ repede, alţii, devin însă şi mai nervoşi.
  3. Uneori îl poți potoli dacă îi ștergi faţa cu apă rece sau spălându-i mânuţele cu apă rece – are efect calmant.
  4. Coboară vocea, mângâie-l şi spune-i că aştepţi să îşi revină fiindcă nu înţelegi ce vrea dacă ţipă; cere-i să-ţi explice în cuvinte (dacă poate) sau prin gesturi ce vrea, care e problema, pune-l să repete rar, ca să înţelegi – acesta îl ajută să iasă din „transă”.
  5. Adoptă o mimică neutră a feţei (faţa ca o coală albă de hârtie) şi evită contactul vizual. Priveşte peste el. Poţi întoarce faţa sau numai privirea într-o parte. Este un mesaj clar – aşa nu primeşte atenţie. Dacă există riscul să se lovească, să îşi facă singur rău, nu-i întoarce spatele.
  6. Dacă continuă, spune-i că nu-ţi place acest tip de comportament şi că îl asculţi când se potoleşte.
  7. Dacă e un mijloc de şantaj ca să-i cumperi ceva, spune-i că nu ai bani pentru acest lucru sau cere-i să renunţe la altceva din cele ce îşi doreşte. Refuză, scoate-l din magazin. Apoi, spune-i că nu-l mai iei la cumpărături decât când se poartă civilizat.
  8. Dacă vrea să te facă să renunţi la ceea ce faci ori ce ţi-ai propus, lasă-l să se potolească fără să faci contact vizual cu el şi, pe urmă, continuă aşa cum doreai. Nu face nici o referire la criza pe care tocmai a făcut-o.
  9. Când criza a trecut, nu-i mai pune întrebări referitoare la motivul pentru care s-a crizat, nu-l certa, nu mai pomeni nimic, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
  10. Încearcă să înţelegi ce vrea, ce-l supără, ce-l stârneşte şi, pe cât posibil, să previi aceste izbucniri.

Pentru a ne ajuta copilul să facă faţă mai bine acestei perioade dificile şi pentru a-i creşte toleranţa la frustrare, este util:

 

  • Să formulăm enunțuri, nu să îi punem întrebări. Nu „Vrei să ieşim în parc?”, ci „Ieşim in parc. Haide să ne îmbrăcam”. Negativismul vârstei îl va face să spună mereu „nu” la întrebările care încep cu „vrei” şi „dacă”.
  • Să formulăm mesaje afirmative din punct de vedere gramatical, evitând negaţia explicită. În loc de „Nu ai voie să…” putem spune „Este interzis să…”. În loc să spunem „Nu mai lovi mingea în casă” putem spune „Încetează să mai loveşti mingea în casă” sau „Opreşte-te/Stop/Gata cu…”
  • Să îi distragem atenţia (funcţionează relativ bine cu cei mai mulţi copiii mici). Aceştia îşi pierd foarte uşor interesul pentru ceva dacă altceva mai interesant a apărut la orizont.
  • Să evităm situaţiile fără ieşire. Evită locurile aglomerate care irită copilul, evită să pleci cu el de acasă când se apropie ora de masă sau de somn pentru că se va indispune din cauza scăderii glicemiei ori a oboselii.
  • Să ne controlăm vocea. Vocea liniară, joasă, care îşi mentine cadenţa, fără prea multe inflexiuni, arată siguranţă de sine şi calm şi fermitate. Vocea şovăitoare îţi arată slăbiciunea şi copilul va înţelege că poate fi loc de manevre. Vocea răstită, ridicată sau stridentă irită și exprimă nervozitate, pierderea controlului sau teama de a pierde controlul. Evită capcana enervării: ţipi tu, tipă şi el, te răsteşti la el, se răsteşte şi el la tine. Dacă e mic, s-ar putea să te şi muşte/scuipe/lovească ori să izbucnească într-o criză de nervi pentru că „siguranţa lui fuzibilă” este foarte scurtă. Îţi pierzi controlul, el plânge, tu regreţi şi îl împaci, el obţine ce şi-a dorit. Ai pierdut o bătălie de care nici nu aveai nevoie, ţi-ai dovedit slăbiciunea, ţi-ai subminat singur autoritatea şi ai dat un prost exemplu personal. Toate dintr-o lovitură. Ce fel de educaţie este aceasta – cine rage mai tare e mai tare?
  • Să ne controlăm expresia feţei. O faţă neutră nu îi oferă copilului nici un fel de informaţie în afară de aceeea că circul lui nu are nici un efect asupra noastră.

Foarte important este să nu uităm să recompensăm comportamentul adecvat al copilului apreciindu-l imediat, pe loc: „Îţi mulţumesc pentru răbdarea pe care ai avut-o cât timp am stat în sala de aşteptare”. Aceste întăriri îl vor determina pe copil să repete comportamentele respective.

Autor: Irina Petrea


468 ad